INTERVIU CU ELISE WILK - de HUGO SPAHIU

Hugo Spahiu     ·    2025-12-13     ·    728 views

INTERVIU CU ELISE WILK - DE HUGO SPAHIU
Elise Wilk este una dintre cele mai cunoscute dramaturge contemporane din România. S-a născut la Brașov și scrie de când se știe. Piesele ei sunt montate în numeroase teatre din țară și străinătate, fiind traduse până acum în 12 limbi.  A câștigat premii precum premiul pentru dramaturgie est-europeană AURORA în Polonia pentru piesa Dispariții. În acest interviu ne va povesti despre extratereștri, ciocolată și pasiunea pentru scris.

HUGO SPAHIU:
Când ai început să scrii? De unde vine pasiunea ta pentru scris?
ELISE WILK:
Am început să scriu când aveam cam opt ani. Cred că pasiunea pentru scris vine din faptul că am citit foarte mult când eram copil. Pe atunci nu prea existau cărți pentru copii în România. Existau câteva, dar nu era o ofertă foarte variată.
Eu primeam cărțile de la unchiul meu care emigrase în Germania. Le primeam în pachete și știu că mă bucuram foarte mult. Îmi plăcea mirosul cărților. Unele încă mai au pete de ciocolată, pentru că atunci când citeam îmi plăcea foarte mult să mănânc ciocolată.
Într-o noapte am scris un roman despre extratereștri, în limba germană. L-am scris pe un caiet dictando, pe care, din păcate, nu îl mai am. Aceea a fost prima mea încercare de a scrie. Știu că mi-a plăcut atât de mult încât am decis că mă voi face scriitoare.
HS:
Când erai mică, teatrul era „boring“ pentru tine. Cum ai ajuns să scrii tocmai teatru?
EW:
Da, mi se părea „boring”, cum zici tu, pentru că probabil, n-am fost la spectacolele potrivite. Când eram mică, părinții mă duceau la niște reprezentații la care adormeam, fiindcă nu prea înțelegeam ce se întâmpla pe scenă.
În liceu, am ajuns în trupa de teatru a Colegiului Național ,,Johannes Honterus" din Brașov. Acolo am descoperit literatura dramatică. Am citit piese scrise de Eugen Ionesco și Friedrich Dürrenmatt. Am fost atât de fascinată, încât am decis că teatru o să scriu.
HS:
De ce ai ales să scrii dramaturgie în limba română, dar articole jurnalistice în limba germană?
EW:
Scriu în limba română pentru că trăiesc în România. Majoritatea timpului vorbesc română și, de cele mai multe ori, scriu pentru teatre din România. De obicei, un teatru sau un regizor îmi solicită o piesă pe o anumită temă. Temele mele sunt despre viața de aici, așa că limba română este cea mai potrivită. În afară de asta limba română este limba în care mă exprim momentan cel mai bine și cel mai ușor. Dar am scris și în alte limbi atunci când a fost contextul potrivit.
HS:
Foarte mulți sași au plecat în alte țări, mai ales în Germania. Deși ești foarte mult plecată din țară, de ce ai ales să rămâi în România, la Brașov?
EW:
Da, așa a fost contextul. Tatăl meu este sas. Când m-am născut, aproape toată familia din partea lui trăia în Germania. Cunoșteam anumite rude doar din fotografii. Verii mei deja emigraseră, iar după Revoluție, n-a mai rămas nimeni. Decizia părinților mei de a nu părăsi România m-a făcut și pe mine să rămân aici. Fiecare are motivul lui pentru care decide să plece sau să rămână. Până la urmă, așa s-a întâmplat, ca eu să rămân aici. Cred însă că poți să-ți îndeplinești visele aici, la fel ca în altă țară.
HS:
Cum te simți când vezi piesele tale? Ce reacție ai?
EW:
Depinde, depinde foarte mult. Se întâmplă să îmi placă foarte mult modul în care au fost puse în scenă. Să mi se pară că așează un strat în plus față de ce am scris eu. Atunci e modul ideal. Sunt mulți creatori de teatru care fac un pas în spate și lasă povestea și actorii să vorbească, dar există și regizori care vor să arate clar că au viziuni proprii. Uneori acest lucru se potrivește cu textul, alteori mai puțin. În cei 15 ani de când scriu pentru teatru mai serios și îmi văd piesele puse în scenă, s-a întâmplat să nu mai recunosc deloc textul, dar și să-mi placă foarte mult. Cred că de cele mai multe ori sentimentul e unul bun, pentru că altfel n-aș mai face asta. Ceea ce îmi place foarte mult este surpriza pe care o ai când vezi cum altcineva îți transformă gândurile în realitate.
HS:
În general, de unde vine inspirația pentru piesele tale?
EW:
Eu sunt foarte leneșă. De obicei, inspirația mea vine din faptul că am un deadline. Dacă un teatru te roagă să scrii o piesă, îți dă și un deadline. Atunci știi că de tine depind alți oameni și trebuie să fii prima persoană care și-a făcut treaba. Această presiune mă ajută să-mi vină ideile mai repede.
Dar de unde vine inspirația? Cred că vine din viața de zi cu zi. Din experiențele mele, ale altora, ceea ce observ, ceea ce văd, ceea ce mă nemulțumește, ceea ce îmi place. Vine mereu din realitate.
HS:
De obicei ce îți place să citești? Ai un roman preferat sau preferi să citești teatru?
EW:
Teatrul este foarte greu de citit. Trebuie să citesc teatru pentru că predau scrierea dramatică, analizez piesele studenților și traduc texte dramatice. Dar dacă aș avea de ales, aș prefera să citesc mai multă proză decât teatru.
Vreau să vă dau o recomandare, ție și colegilor tăi. Este o carte pe care trebuie să o citească orice jurnalist, dar și orice scriitor. Se numește “In Cold Blood” (Cu sânge rece), de Truman Capote. Este una dintre cărțile mele preferate și o recomand cu mare drag.
HS:
Ai o amintire frumoasă sau amuzantă din școală?
EW:
Da, am foarte multe amintiri amuzante din școală, dar acum o să povestesc prima care mi-a venit în minte. Poate sunt altele mai amuzante, dar asta este cea mai recentă din memoria mea. La un moment dat, la Handarbeit - lucru manual, am confecționat un șobolan de vreo 30 de centimetri din blană gri. Dacă îl vedeai din depărtare, chiar părea real. L-am legat de o sfoară și l-am tot legănat de la geam. Sub clasa noastră era biroul doamnei profesoare de lucru manual și când dânsa a văzut șobolanul s-a speriat. Altă dată îl mai puneam pe coridor, unde sfoara nu se vedea. Când trecea cineva trăgeam de sfoară și șobolanul îi trecea pe lângă picioare.
HS:
Există un sfat pe care îl poți da tinerei generații, celor care scriu acum la revista 2000+?
EW:
Să scrie despre ce le place. Să fie mereu sinceri. Să scrie foarte personal. Să nu se teamă să fie sinceri și să scrie despre lucruri despre care ar vrea ei să citească.


Interviu acordat în cadrul evenimentului „ZBOR PESTE VISURI ȘI UITARE – O întâlnire între ELISE WILK și ALEXANDRU BULUCZ la Brașov“, parte din proiectul REVISTA 2000+.

Comentarii

Autentifică-te pentru a comenta. Conectează-te

Încă nu sunt comentarii. Fii primul care comentează.