Cuvinte am auzit de când mi-am deschis ochii pentru prima dată pe acest pământ. Percepeam sunetele, doar nu le-am înțeles pentru câțiva ani. Când vorbele au început să aibă sens, rostul lor a început a se încolăci în jurul minții mele, până când ușor, ușor, a găsit un loc, undeva să se așeze.
Nu după multă vreme, am realizat că oamenii tind să clasifice lucrurile înconjurătoare, punându-le fel de fel de etichete, precum „politicos”, „urât”, „frumos”.
„Frumos”... acest cuvânt îmi lasă un gust straniu pe limbă, chiar și azi. Prima oară când l-am auzit, am zis şi eu să fac ca toți ceilalți şi l-am asociat cu un lucru atât de stupid: perfecțiunea. Și unde am văzut eu inițial perfecțiunea? În balet. Un dans performat de una sau mai multe persoane care sunt forțate și chinuite să spună o poveste în timp ce sar şi merg tiptil, pe vârfuri..., dar văzând cum acea balerină se deplasa precum curenții râului înverșunat, atâtea emoții oglindite prin mișcări mute purtate de vânt prin liniștea asurzitoare a sălii, m-au îndemnat să cred că baletul era singurul lucru perfect pe care oamenii au reușit să-l atingă. De aceea am încercat şi eu, însă am realizat că este un lucru aspru. Țipetele profesoarei tăiau precum cuțite sufletul unui copil care doar își dorea să învețe cum să fie „perfect”, „frumos”. Așa a rămas baletul doar o stea pe care n-am reușit niciodată s-o numesc a mea și la care încă mă uit de pe pământ, sperând ca într-o bună zi o voi putea măcar atinge.
Valsul veșnic al acelor de ceasornic mi-a dezvăluit însă o altă posibilitate pentru a defini frumusețea. Ea ne înconjoară. Lumea este, de fapt, monotonă, iar noi suntem cei care-i dăm frumosului culoare.

Comentarii

Autentifică-te pentru a comenta. Conectează-te