Toate zilele sunt, de obicei, la fel: mă trezesc, mă duc la școală, pe urmă, când ajung acasă, mănânc, îmi fac temele și așa continuă ziua, dimineața următoare repetându-se întocmai. Dar săptămâna trecută, în zilele petrecute la Paris cu familia, în această veșnică buclă, s-a creat o frântură.
Într-una din seri, mama a sugerat să ne ducem la o cafenea pe care a zărit-o în drum spre apartamentul închiriat. A spus că sufletului nostru înghețat de frig i-ar prinde bine o băutură caldă. Cu fratele meu bombănind, am plecat.
De cum am pășit înăuntru, m-am simțit acasă și parcă un aer nostalgic m-a îmbrățișat. Decorul arăta de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, în anul 1920. Așezați la masă, tata i-a făcut semn ospătăriței și a comandat câteva gustări, dar eu nu mi-am dorit decât o simplă ceașcă de ceai. Când a venit cu comanda, ospătărița mi-a așezat în față băutura fierbinte și, întorcându-și capul spre mine, doar mi-a zâmbit, spunându-mi că va dura doar o singură zi. Cuvintele ei mă priveau răbdător, însă eu mă uitam cu ochi străini și pustii la ele.
Am plecat cu toții acasă, iar când am ajuns în camera mea și m-am așezat pe pat, îndată am căzut într-un somn adânc. De dimineață, soarele m-a trezit surâzându-mi, încălzindu-mă cu razele sale. Ce s-a întâmplat cu frigul care se strecura șiret pe sub palton? De ce dădea căldura buzna peste mine la prima oră a dimineții?
Am simțit de parcă pământul s-ar fi mișcat sub mine. Apoi o zdruncinătură m-a sculat din pat cât ai clipi și am început să mă uit în jur. Mi-am zis că mai bine mă duceam din nou la somn, fiindcă nu voiam să cred că visul meu s-a terminat. N-avea cum ca aceea să fi fost realitatea. Mă aflam într-o căruță condusă de un străin. Cine putea să-mi spună unde mă ducea? Nu puteam continua să stau, așteptând să se ivească momentul potrivit – pe acela eu a trebuit să mi-l creez. Mi-am adunat tot curajul pe care-l mai aveam și am sărit din căruță, târându-mi picioarele după salt. Dintr-un mers șchiop s-a transformat în pas alert, iar din pas alert, în fugă. Unde mă aflam? Cine era străinul din căruță? Aveam prea multe întrebări și niciun răspuns. Abia după câteva minute, m-am oprit să-mi trag sufletul, la umbra unui copac. Mă aflam în mijlocul pustietății. Dacă n-aș fi văzut o plăcuță pe care scria că nu departe de unde poposisem se afla „ Lutèce”, acolo rămâneam. Am ales să urmez direcția săgeții și am ajuns într-un orășel.
Când am trecut de porți, lumini trandafirii și ocru pictau mozaicuri pe clădiri. Mai întâi, chiar am admirat frumusețea apusului, până când mi-am dat seama că totul era diferit de ce știam eu. Ar fi trebuit să mă fi bucurat mai mult de acea clipă, dar totul în jur, locuințele, veșmintele oamenilor erau altfel, mai modeste, mai simple, iar această schimbare m-a făcut să mă întreb dacă mai sunt încă în vacanță cu familia. M-am plimbat prin Lutèce cu un scop, mi-am spus, dar de fapt, m-am lăsat purtată pe străzile străine. Spre uimirea mea, am găsit, fără să vreau, un răspuns. Întrebarea „unde?” nu era cea corectă, ci „când?”, dacă era să mă iau după textul inscripționat pe vitrina unui magazin – ceea ce am și făcut – eram în anii 20. Ce sentiment de bucurie și oroare deopotrivă! Bucuroasă că reușisem să aflu când și unde eram, oripilată la gândul că i-am pierdut pe ai mei, că sunt pierdută!
Mintea mea a reînceput să se înece în întrebări. De ce-mi era orașul atât de familiar? Am mai fost aici? Simțeam asta, știam! Dar de unde? Am continuat să hoinăresc pe străzi, să rătăcesc deznădăjduită, fără să știu unde mă poartă pașii. Ba la stânga, ba la dreapta, până când am zărit ceva cunoscut de mult. Cafeneaua.
De cum am intrat, am știut că acolo trebuia să fiu. Dintr-un alai de oameni străini, cu chipuri indiferente, doar unul mă privea direct în ochi – ospătărița care mi-a adus ceaiul. M-am repezit spre ea, făcându-mi loc printre oameni, cu mâna întinsă să o ating. Ea era răspunsul. Eram sigură de asta. Dar chiar înainte de a-i apuca mâna, marea de oameni m-a oprit. Un bărbat nepăsător m-a împins și, când am atins podeaua, mi-am forțat ochii să se deschidă, doar ca aceștia să vadă din nou parchetul lustruit al dormitorului din apartamentul închiriat la Paris. M-am uitat la ceas și am înțeles. Când femeia mi-a spus că va dura doar o zi, la asta s-a referit.
Chiar dacă am căutat întruna răspunsuri, nu le-am găsit. Dar poate că, uneori, acestea nu trebuie dezvăluite.

Comentarii

Autentifică-te pentru a comenta. Conectează-te