A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un împărat cum nu s-a mai pomenit în cele șapte ținuturi și cele trei mări care-i înconjurau pământurile. Avea o împărăție cât trei zile și trei nopți de lungi și bogată, cât nu putea număra nici vistiernicul cel cu ochelari groși, care se trezea în fiecare dimineță cu abacul în mână și adormea cu el sub pernă.

Împăratul acesta nu era lacom, nici aspru, ci mai mult chibzuit și cu drag de rânduială. Spunea adesea „Cât timp știi ceasul, știi restul vieții”. De aceea, cea mai de preț comoară a lui nu era nici tronul cu rubine, nici coroana cu smaralde, ci un ceas vrăjit, lucrat de un meșter bătrân, adus tocmai din cel mai îndepărtat ținut al lumii. Ceasul acela nu era unul obișnuit. Nu avea doar rotițe și limbi de aramă, ci și o inimă mică din rubin care bătea odată cu timpul lumii. Când bătea de amiază, florile își deschideau larg petalele spre razele soarelui, păsările se opreau din ciripit, iar adierea vântului aducea o liniște cum rar se simte pe pământ. Se spunea că atâta vreme cât ceasul bătea, pacea și norocul aveau să stea în împărăție.

Într-o bună dimineață, când soarele răsărise ca o monedă de aur desupra palatului și caselor, s-a stârnit zarvă cât toate zilele. Paznicii alergau bezmetici, bucătarii ieșiseră din bucătărie cu făină pe chip, iar vistiernicul își pierduse ochelarii și-i căuta prin iarba din curte. Ceasul împărătesc dispăruse. Nimeni nu știa când sau cum. Unii ziceau că l-a furat un duh al timpului. Alții că s-a supărat soarele și l-a luat înapoi. Ba chiar un curtean mai fricos jura că a văzut, noaptea, o stea căzătoare strecurându-se înăuntrul camerei în care se afla ceasul. Împăratul a tunat și a fulgerat: „Să se caute peste tot! Să nu rămână colț nemăturat, o ladă nedeschisă sau o perdea neatinsă! Cine-mi va aduce ceasul înapoi va primi jumătate din împărăție și mâna fiicei mele!” Curtea a amuțit. S-a dat sfară-n țară despre cele întâmplate, apoi toți s-au pornit care încotro. Cărturarii și bibliotecarii au adus cărți de vrăji, oștenii au scotocit în toate odăile palatului și prin grajduri, iar un sfetnic a pus un cocoș în vârful celui mai înalt turn, zicând că dacă mai vede o stea căzătoare, să cânte, dar cocoșul a adormit înainte de miezul nopții.

Zilele treceau, iar ceasul era tot de negăsit. Împăratul se posomorâse, fiica lui tăcea, iar curtea întreagă umbla ca pe cărbuni încinși. Și tocmai atunci, când toată lumea își pierduse nădăjdea, la poarta palatului a apărut un tânăr desculț, cu o traistă în spate și o pălărie de paie jerpelită. Avea ochii vioi și un zâmbet isteț, semn că nu venise degeaba la palat.
- Cine ești, măi băiete? l-a întrebat paznicul.
- Eu? Eu sunt Inimă de Oțel, a zis flăcăul. Am auzit că s-a pierdut timpul în împărăția voastră și m-am gândit să-l caut că altfel întârzie trenurile.
Paznicul a râs, la auzul vorbelor lui, dar văzându-l hotărât, l-a dus înaintea împăratului.
Când tânărul a intrat în sala tronului, împăratul l-a măsurat din cap până-n picioare și a zis:
- Băiete, toți vrăjitorii și învățații n-au reușit să-i dea ceasului meu prețios de urmă. Tu chiar crezi că ești în stare să dezlegi un mister pe care nimeni din întregul ținut nu l-a dezlegat?
- Măria ta, am ochi și minte pentru ce pare ascuns. Lăsați-mă să caut, iar timpul vi-l aduc la loc.
Împăratul a zâmbit pe sub mustață.
- Bine, Inimă De Oțel, ai trei zile să dovedești că nu spui vorbe în vânt. Dacă găsești ceasul, te așteaptă jumătate din împărăție și mâna fiicei mele. De nu-ți ții cuvântul, la bucătărie te trimit să numeri boabe de orez până-n veci.
Tânărul a făcut o plecăciune și a zis:
- - Măria ta, timpul este prețios, așa că mai bine mă duc să-l caut decât să-l pierd aici vorbind.

Și cu pași ușori, a pornit pe coridoarele palatului. cu ochii deschiși și mintea ageră, hotărât să deslușească Taina Ceasului Împărătesc. Ferestrele uriașe erau stăpunse de raze de soare, iar podelele scârțâiau la fiecare pas. Într-o clipă a observat mici urme de ceară pe treptele de marmură, aproape invizibile, și un fir de pânză roșie se legăna printre florile din grădina interioară.
- Ei, gândi Inimă De Oțel, cineva a lăsat un drum ca un fir de lumină și dacă îl urmez, inima ceasului va bate iar la palat.

Urmărind semnele cu grijă, a observat cum florile se aplecau ușor, ca și cum ar fi vrut să-i arate calea, iar firul roșu se unduia printre frunze, ca o tainică rotiță care se mișca pentru ochii lui ageri.

El a urmat firul roșu, călcând cu grijă printre flori, iar frunzele foșneau încet sub pașii lui, parcă șoptind taine ascunse. Bătăile ceasului păreau să pulseze în aer, ca o inimă care aștepta să fie găsită. Mergând așa, ajunse la o fereastră mică, tăinuită sub o boltă de iederă. Își făcu curaj, împinse ușor și intră. În odaia aceea domnea o lumină caldă, aurie. În mijloc, pe o masă învelită cu catifea albastră, stătea ceasul împărătesc, strălucind de parcă ar fi avut viață. Iar lângă el nu se afla nimeni altcineva decât fiica împăratului. Inimă De Oțel rămase uimit. Fata era atât de frumoasă, încât amețea privirile. Avea obrajii rumeni ca mărul copt, ochii limpezi ca izvoarele de munte, iar părul îi curgea ca mătasea aurie peste umeri, de-ți venea să-l crezi făcut din raze de soare. Vorba îi era blândă, dar în priviri i se citea istețimea și un strop de ghidușie.

- Bună să-ți fie inima, Inimă De Oțel, zise ea cu glas domol. Am pus la încercare toată împărăția, însă doar tu ai reșit să dezlegi misterul.
Inimă De Oțel a râs și a răspuns cu o plecăciune scurtă:
- Frumoasă domniță, am zis că timpul e pierdut, însă cu mintea ageră și cu inima deschisă, îl găsești chiar acolo unde nu te aștepți.
Fata a râs ușor și a zis:
- Tatăl meu a știut tot de la început. A vrut să vadă cine este vrednic nu doar de comoară, ci și de încrederea lui.
Cei doi plecară împreună către sala cea mare a palatului, unde îi aștepta împăratul cu un zâmbet larg.
- Inimă De Oțel, ți-ai ținut cuvântul. Ai aflat taina ceasului și mi-ai adus liniștea înapoi. De azi înainte, jumătate din împărăție este a ta, iar fata mea îți va fi soție.

Atunci s-a făcut mare ospăț în tot palatul. Muzicanții au cântat, bucătarii au scos tăvi de bunătăți din cuptoare, iar vistiernicul și-a pierdut iar ochelarii de bucurie.
De atunci, în fiecare zi, la ceasul amiezei, florile se ridicau spre soare, păsările tăceau o clipă, iar vîntul așternea o liniște cum nu s-a mai pomenit.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, iar Inimă De Oțel a rămas în istoria celor șapte ținuturi, drept omul care a găsit nu doar timpul pierdut, ci și restul inimii omenești.

Comentarii

Autentifică-te pentru a comenta. Conectează-te